  Separarea de partener sau de familie este o situatie din ce în ce mai des întâlnita în societatea noastra. Despartirea se poate face prin parasirea unuia dintre parteneri a domiciliului fara a depune actele de divort fie legal prin introducerea actelor de divort. Divortul antreneaza o multime de efecte psihologice negative asupra membrilor familiei. Lisa Parkinson, definea divortul ca un “complex psihosocial urmat de un proces juridic”. In urma divortului Lisa spune ca au de suferit 6 laturi cum ar fi cea: emotionala, legala, economica, parentala, comunitara si psihologica. Cuplurile aflate în divort pot sa se confrunte cu probleme din toate aceste laturi în acealasi timp, iar conflictul poate sa se raspandeasca repede dintr-un domeniu în altul. Unele cupluri nu pot sa se bucure de intimitate sau nu pot sta separati prea mult timp. Aceste probleme pot duce la o instrainare permanenta, iar înstrainarea poate duce pana la despartire. Incapacitatea de a tolera schimbarea si dezvoltarea unuia dintre parteneri poate produce un divort emotional, fie ca este sau nu însotit de un divort legal.
Conflictul determinat de distrugerea casatoriei este asociat cu dispute legate de alte probleme si cu incapacitatea de adaptare dupa divort. Un indicator foarte des intalnit intr-un divort dificil, si poate singurul, este nerabdarea unuia dintre soti de a termina casnicia cuplata cu lipsa de dorinta a celuilalt. Negarea faptului ca si casnicia este terminata, adesea contribuie la mentinerea conflictului, de vreme ce, chiar si o lupta apriga este preferabila variantei de a lasa partenerul sa plece. Cel care pleaca la rândul sau, se poate comporta cotradictoriu, în modalitati care sugereaza ca are unele dubii cu privire la terminarea definitiva a relatiei. Aceasta ambivalenta poate cuprinde nu numai cuplul care divorteaza, ci si copiii, noii parteneri.
Partenerii la care persista suferinta provocata de pierderea celui de langa el au deseori dificultati în implicarea în relatii si activitati, fie ele noi sau obisnuite. De multe ori ei trebuie sa învete sa se descurce fara a mai depinde de altcineva, ceea ce este foarte greu, daca nu chiar imposibil pentru cei care nu au mai cunoscut un alt fel de trai. Aceasta implica autocunoasterea si autoevaluarea ca fiinta umana independenta. Pentru divortati, aceasta înseamna a învata sa se descurce cu problemele practice de care pâna atunci se ocupa fostul partener.
Barbatii divortati tind sa duca o viata mai mult haotica decât cei casatoriti, dormind mai putin si intampinand mereu noi dificultati. Femeile divortate, de asemenea, sunt gata sa se simta dezorientate si multe cauta ajutor unui psiholog in urma depresiei sau a dificultatilor de somn si alimentatie, mai ales în primele faze ale separarii. Desi unii se pot agata cu nerabdare de independenta care le lipsise anterior, multi simt o frica profunda de a fi singuri.
Pierderea unui partener prin divort a fost adesea comparata cu pierderea prin moarte. Exista multe similaritati între sentimentele divortatilor si cele ale vaduvilor, desi faptul ca partenerul a plecat de buna voie va lasa pe unii divortati sa se simta umiliti si cu mai multa amaraciune decât suporta în general vaduvii. Cei divortati tind adesea sa fie considerabil mai tineri decât cei ramasi vaduvi si deci cu o posibilitate mai mare sa se casatoreasca, dar neadaptarea este complicata în ambele situatii când acestia mentin sentimente puternice de mânie, respingere sau vinovatie.
Oricât de mult ar fi dorit divortul, el induce o serie de consecinte psihologice, morale, materiale asupra partenerilor si asupra familiei implicate în divort. Cauzele cele mai frecvente ale aparitiei divortului sunt: emanciparea economica a femeii, modernizarea, schimbarea mentalitatii despre divort, infidelitatea, consumul exagerat de alcool, nepotrivirile de caracter etc.
Cuplurile care se casatoresc astazi asteapta sa obtina prin casatorie fericire personala; tocmai de aceea sperantele ridicate se transforma mult mai repede in reprosuri si deziluzii pentru ca realitatea nu se potriveste asteptarilor. O alta cauza pare a fi boala, infirmitatea sau somajul.
Majoritatea barbatilor se casatoresc mai repede decât femeile, în special dupa divort. Femeile par a fi dominate mai mult de procese de constiinta si de tulburari psiho-fiziologice, care transforma mai degraba in perioada de pauza decat dorinta de a intra intr-o alta relatie noua. Atat barbatii, cât si femeile care intra într-un nou mariaj întâmpina mari dificultati si daca nu gasesc persoana potrivita ajung la un nou divort, traind sentimentul de singuratate. Exista însa si persoane care nu se implica mult în casatorie si din aceasta cauza despartirea se produce mai usor.
Sunt o multime de motive pentru care oamenii divorteaza. Fiecare cuplu are propriile motive de divort. Însa, indiferent de motive, un lucru este sigur: copiii nu pot fi motiv de divort. Multi copii ai caror parinti au divortat cred ca ei sunt motivul pentru care parintii lor nu mai sunt împreuna. Ei cred ca parintii lor ar fi ramas împreuna daca ei s-ar fi comportat mai bine sau ar fi primit note mai bune sau daca ar fi ajutat mai mult la treburile gospodaresti. Aceasta atitudine culpabilizatoare este prezenta la majoritatea copiilor ai caror parinti au divortat din diverse motive.
Divortul antreneaza modificari la nivelul tuturor functiilor familiei. Functiile economice si functiile de socializare cunosc o restructurare de cele mai multe ori negativa. Disfunctiile din familie se reflecta în egala masura asupra sotilor, asupra copiilor si asupra relatiilor familiei cu mediul exterior.
Divortul are ca efect pierderea functiei psiho-afective a familiei, stabilirea sau ruperea relatiilor formale si informale ale partenerilor. O serie de teorii psihologice afirma ca socializarea este un proces de maturizare progresiva a normelor si a valorilor, a modului de a interactiona cu ceilalti. În procesul de maturizare progresiva, comportamentele si atitudinile parintilor, complementare cu ale altor persoane din mediu apropiat, reprezinta experiente de socializare decisive pentru evolutia ulterioara a copilului. În mod ideal familia ar trebui sa îndeplineasca toate functiile, însa în realitate aceste functii sunt îndeplinite diferit. În urma rupturii, capacitatea de a exercita adecvat sarcina de parinte este puternic diminuata, parintii intampina dificultati in comunicarea cu cei mici,nu mai sunt atat de afectuosi, nu le mai acorda atata atentie cum o faceau odinioara.
Divortul afecteaza foarte mult copiii. În societatea moderna, urbana, acest aspect aproape ca nu mai conteaza, desi unii copii înca mai reactioneaza agresiv fata de copiii din familiile destramate. Desi divortul presupune desfiintarea casatoriei, multi parteneri renunta în acelasi timp si la rolul lor de parinti. Este necesar pentru buna dezvoltare a copilului ca amândoi parintii sa fie implicati în mod egal în procesul educativ al familiei. Ei sunt din acest punct de vedere, dar si din cel al copilului, indispensabili evolutiei psihice a copiilor. De cele mai multe ori, copiii cu parinti divortati prezinta dificultati de adaptare scolara si sociala, labilitate si regresie emotionala, stari de anxietate, tendinte exagerate spre izolare sociala sau violenta.
Copiii ai caror parinti divorteaza trebuie sa faca fata unor schimbari majore, provocate de acest fenomen: schimbarea orasului si a locuintei, schimbarea scolii si a colectivului de elevi, schimbarea grupului de prieteni etc. De asemenea ei pot fi raniti în razboiul pentru custodie, fiind implicati în conflictele dintre parinti referitoare la aceasta problema si nevoiti sa-si împarta loialitatea fata de acestia, ca urmare a absentei unuia dintre ei.
Copiii fac fata divortului mult mai greu decât parintii. La început copiii nu vor ca parintii sa divorteze; conflictul este mai mult al parintilor decât al copiilor. In timp ce parintii au motive reale pentru separare, copiii (în special cei mici) înteleg rareori aceste motive, însa nu detin nici un control asupra divortului. Decizii referitoare la persoana cu care vor locui sau cât de des îsi pot vedea celalalt parinte nu sunt în mainile lor. Copiii, în special cei mici, nu au suficienta maturitate emotionala pentru a putea trece printr-o asemenea experienta care s-ar putea dovedi coplesitoare.
Copilul incepe sa-si puna o serie de intrebari carora nu le poate da un raspuns si nici nu este ajutat sa o faca. Poate cea mai tulburatoare întrebare pe care si-o poate pune un copil aflat în aceasta situatie este: "Eu cui apartin?". El se vede nevoit sa ramâna cu un parinte chiar daca îl doreste pe celalalt. Daca ramâne cu parintele dorit, copilul îl poate culpabiliza pe celalalt, dar se si poate autoculpabiliza, simtindu-se neiubit, respins, vinovat, fapt care-l poate face complexat, revoltat sau chiar antisocial.
Trebuie specificat insa ca divortul si familiile dezbinate sunt cauze ale multor probleme ale copiilor. Cei mai multi copii cu tulburari de comportament provin din familii dezbinate sau destramate, iar acest lucru va trebui sa ridice un mare semn de intrebare si sa-i determine pe parinti sa acorde mai multa atentie acestui subiect. Pe de alta parte nici continuarea unei relatii insuportabile in cuplu nu este recomandata pentru copii, o atmosfera incarcata de teroare, violenta psihologica sau/si fizica este de cele mai multe ori mult mai daunatoare pentru echilibrul afectiv, emotional al copilului decât un divort.
Conflictele din familie creaza terenul favorabil aparitiei si dezvoltarii carentelor afective si morale, afecteaza procesul de maturizare psihosociala a copiilor. Copiii, din cauza gradului ridicat de sensibilitate crescutei lor sensibilitati, recepteaza si-si traiesc deosebit orice conflict dintre parinti.
Efectul imediat si principal al relatiilor interpersonale conflictuale din cadrul familiei asupra personalitatii copiilor îl constituie devalorizarea modelului parental si, totodata, pierderea identificarii cu acest model. Modelul parental în aceste situatii poate fi respins in mod "activ" de copii, devenind model "negativ" care, treptat, poate conduce la stimularea si dezvoltarea agresivitatii si a comportamentului antisocial.
Cei mai multi copii reactioneaza la divortul parintilor prin manifestarea unor semne de suferinta, mai mult sau mai putin vizibile. Uneori au accese de furie mai prelungite sau pot plânge mai usor decât in mod obisnuit. Devin dintr-o data mai tematori cu privire la clipele separarii, cum ar fi momentul lasarii la gradinita sau atunci când trebuie sa mearga la culcare. Pot aparea chiar si schimbari in obiceiurile culinare, semn ca cei mici trec printr-un moment dificil. Divortul parintilor este o trauma majora pentru copii, care nu inteleg de ce unul dintre parinti trebuie sa-i paraseasca. Iar psihologii spun foarte limpede: copiii ai caror parinti s-au despartit au mari sanse sa treaca printr-un divort la rândul lor.
Copilul se simte eliminat din aria centrului de interes al familiei, reactioneaza, îsi pierde încrederea în parinti, se simte lipsit de protectia împlicita pe care i-o ofereau acestia si se vede pe sine ca abandonat, slab si vulnerabil în fata unei vieti din care a luat cunostinta doar cu partea intunecata. Trauma divortului parintilor este ampla si se poate dezvolta impredictibil. Nici unul din parinti nu îsi recunoaste culpa, fapt care repercuteaza asupra inteligibilitatii pentru copil a propriei situatii. Situatia devine si mai dramatica atunci când copilul este pus sa aleaga între mama si tata. Copilul nu este o fiinta rationala, pentru ca nici parintii nu sunt. El va fi de partea celui care-i ofera mai mult sau mai concret. Iar instanta e obligata prin lege sa consemneze partajul afectiv al copilului.
|
